Într-o animaţie despre istoria propriei copilării, Theodor Paleologu spune că îi plăcea să asculte discuţiile oamenilor mari care se întâlneau la masă cu părinţii lui. Undeva în FB, profesoara, feminista de primă oră a României şi prietena de suflet Mihaela Miroiu scria odată că îi plăcea să stea ascunsă sub masă, în timp ce părinţii şi prietenii lor discutau teme teoretice sau biblice, şi cum a învăţat astfel principiul dezbaterii intelectuale, de foarte mică. Eu însumi am unele dintre cele mai frumoase amintiri din vacanţele de la Cumpătu, atunci când, copil fiind, ascultam pasionat discuţiile artiştilor atât de diverşi care se adunau acolo. Şi mulţi alţi prieteni care şi-au petrecut marile vacanţe ale copilăriei la Cumpătu, pot povesti probabil acelaşi lucru. Sau cei care îşi petreceau uneori toată vacanţa de vară la Tescani, unde Sandu Popovici le citea din Ilf şi Petrov sau se discutau fel de fel de teme, totdeauna inseparabile de umorul domnului Popovici, care forma urzeala oricărei zile de la Tescani. S-ar zice că acest mod al copiilor de a convietui cu părinții, complet integrați în viața adulților și nu doar ca un accesoriu colateral, e cel mai firesc lucru, dar din păcate nu toți copii au acest mare noroc.
În „Hold On To Your Kids“, psihologii Gabor Maté şi Gordon Neufeld explică cum se pierde legătura atât de importantă dintre copii şi părinţi, şi cum copiii tind, în ziua de azi, să se orienteze către prietenii de aceeaşi vârstă, care însă nu le pot da valorile şi siguranţa emoţională pe care le oferă părinţii, şi de aceea intră în crize diverse, dificile, binecunoscute nouă tuturor. Cartea oferă înţelegerea fenomenului şi ieşirea blândă din el, ajutând părinţii să restaureze legătura lor cu copiii, care trebuie să fie mai întâi de toate una de prietenie, pentru a putea fi şi una de orientare şi direcţionare.
Jesper Juul, pedagogul cel mai cunoscut din spaţiul german, probabil, îi vede pe părinţi ca pe nişte lupi înţelepţi care conduc o haită (în „Was Familien trägt„). Ei ar trebui să ofere orientare, nu prin relaţii drastice, ci prin exemplu propriu, fără a fi didactici. Autenticitatea părinţilor (care include recunoaşterea faptului că nu sunt perfecţi sau atotştiutori) e un punct esenţial, la fel şi principiul Beziehung statt Erziehung – relaţie în loc de educaţie, nu laissez-faire, ci o relaţie în care părintele e cel care oferă orientare.
În toate aceste istorii, e vorba de părinţi care îşi petrec mult din timpul lor liber cu copiii. E un lucru care, şi pentru mine, a fost totdeauna de la sine înţeles. Îmi amintesc că, încă dinainte de a avea şi eu copii, mă frapa faptul că prieteni buni spuneau uneori: „vino după 9 seara, după ce se culcă copiii, să vorbim în linişte“. Eu eram în mod naiv contrariat şi îi întrebăm: dar de ce să nu îi văd şi pe copiii tăi, mi-ar face plăcere să discut şi cu ei, şi chiar nu văd de ce nu ar fi permanent cu noi când ne conversăm?
Înţelegeam că părinţii vor un pic de relaş, obosiţi de grija de peste zi pentru copii. Eu însă trăiam cu imaginea propriei mele copilării, unde ai mei doar arareori mă trimiteau să fac altceva când se întâlneau cu prietenii. Întâlnirile lor erau şi ale mele, mă bucuram la fel de mult ca ei, când le veneau prietenii, care ne îndrăgeau pe noi copiii, şi, la sosire, ne spuneau: „Dodo, Horia, ia treceţi aici la lustruit!“ (Silvia Zamfinrescu, cea mai inimoasă prietenă a lor, de la Piteşti, pe care aş vrea oricând, oriunde, s-o îmbrăţişez din nou şi să trăiesc din nou acele clipe ale entuziasmului şi iubirii ei debordante pentru noi, copiii…). Și cred că participarea la întâlnirile părinților cu prietenii lor nu era doar o formă de a fi prezenți în viața lor (și invers) ci era și o cale de a afla că părinții sunt iubiți, îndrăgiți, apreciați de alți adulți către care priveam cu admirație sau bucurie, aflam ceva despre ei care era complet diferit de ceea ce poti ști, ca copil, doar din relația ta cu părintele, care, în lipsa celorlalți, poate fi un univers închis.
Astăzi lupt să păstrez această relaţie de primus inter pares cu propriul copil, căci consider copiii fiinţe umane la fel de importante ca adulţii, unde singura diferenţă e că nu au încă destulă experienţă şi cunoştinţe, dar în rest nu sunt cu nimic mai prejos decât noi (ba din contră, au avantajul începuturilor şi deci curajul principialităţii – lucru pe care nouă ni l-a cam fracturat viaţa cu cerinţele ei de derogări diverse). Copilul e „pares“ cu noi, şi e „primus“ căci e fiinţă pentru care avem datoria – şi bucuria – cea mai mare , în viaţă.
N-aş nota aici toate aceste lucruri, dacă n-aş vedea cât de greu este, astăzi, să păstrezi intactă relaţia bună cu propriii copii. Părinţii nu sunt astăzi doar supuşi vechilor tentaţii (de a se simţi extenuaţi de copii, de a evada în prieteniile cu adulţii), ci în plus societatea oferă, benign sau insidios, reţete altentative facile, venind de la stânga şi de la dreapta spectrului politic: copilul poate fi lăsat în grija unor insitutii specializate, începând cam cu vârsta de un an şi pe tot parcusul zilei, până când împlineşte cel puţin vreo 14 ani. I se oferă acolo toate cele necesare, şi, desigur (nu-i aşa?) într-o formă mult mai profesionistă decât o putem oferi noi, cei care suntem „părinţi la prima mână“ şi nu ştim exact ce să facem, sau eventual mai citim câte o carte de „parenting“ dacă avem norocul să ştim de existenţa lor şi timpul necesar. Ba chiar şi în vacanţe li se oferă tabere şi alte activităţi, aşa încât părinţii „să poată să meargă la lucru“ şi „să aibă un pic de timp liber şi pentru ei“.
Iar industria digitală ne oferă şi ea, sub masca softurilor „pentru copii“, să îi preia pe copii şi în restul de timp liber care le-a mai rămas când s-au întors acasă, după ce au fost îngrijiţi profesional şi pedagogic tot restul zilei în instituţiile specializate diverse.
Ce îi rămâne părintelui de făcut? aproape nimic, totul e gata-rezolvat.
Eu am optat, în acest context, să economisesc foarte mult din timpul meu liber pentru a-l putea petrece cu copilul, şi pentru a evita astfel dependenţa de digital care e astăzi ubicuă (nu doar la copii) şi dependenţa de „peers“ (aşa cum o descriu în amănunt Gabor şi Neufeld în cartea lor).
O dependenţă mai puţin cunoscută e cea de cunoaştere. Copiiilor le lipseşte astăzi ceea ce aş numi „filtrul părintesc“ pentru ştirile de tot felul, pentru informaţia vastă care e atât de uşor de obţinut, altfel decât în trecut. Copiii riscă, devreme, să devină anxioşi, citind despre încălzirea globală, riscul de război, sau riscul pierderii democraţiei (renaşterea regimurilor totalitare şi populismul). Aceleaşi idei şi ştiri, prezentate de părinţi, au un scut important, un filtru esenţial: ele îi parvin copilului prin vocea părintelui, care e o voce a stabilităţii, a sentimentului de acasă („eine feste burg ist unser Gott“ – dacă ne gândim la cantata lui Bach şi versul psalmului). Aceeaşi ştire îngrijorătoare e mult mai puţin ameninţătoare pentru copil dacă ea vine prin filtrul părintesc. Mai ales dacă părintele reuşeşte să ofere acea siguranţă emoţională despre care vorbesc Juul sau Maté.
Dar nu sunt nici eu decât un diletant în ale „parenting“-ului, ca orice alt tată de ieri şi de astăzi. Şi mă simt adesea depăşit de tot ce se întâmplă, de întrebările pe care mi le pun, şi de multitudinea de soluţii care sunt, teoretic, disponibile, numai timp să avem. Mi-ar plăcea, uneori, să-i întâlnesc din nou pe proprii mei părinţi – să mă conversez cu ei, şi să iau şi eu, cu destindere, din nou rolul copilului. Să descopăr în relaţia cu ei secretul părintelui destins, chiar dacă, probabil, nici ei nu fuseseră destinşi în rolul lor de părinţi. Dar ei nu mai trăiesc, iar eu nu mai sunt copil, ci tată.
(foto: Mehmet Ali Gokcimen – pexels)
Schreibe einen Kommentar