o temă eternă în orice societate: comunicarea, emoţia împărtăşită, limitele lor. Sunt societăţi în care comunicarea e extrem de formalizată şi individul e practic izolat în viaţa lui privată, şi are arareori posibilitatea (sau dorinţa) să se deschidă către un Celălalt generic. Alte societăţi practică deschiderea şi comunicarea, şi uneori oamenii îşi deschid sufletul câte unui străin pe o bancă dintr-o gară. Mi s-au întâmplat ambele, în peregrinările mele în Japonia, SUA, Italia sau Franţa (România şi Austria nu le mai pun la socoteală).
Scriam odată în primul meu articol în Dilema (cred că în 2004) că dacă ar fi practicat psihologia în Bucureşti, Dr. Freud nu ar fi avut nevoie de faimoasa lui canapea, ca să îşi convingă pacienţii şi pacientele să îşi deschidă sufletul, ci ar fi fost asaltat de oameni dornici să-i povestească poveştile lor.
Probabil că s-au schimbat un pic lucrurile şi în Bucureşti. Ele par să ţină în principal de doi factori: mentalitatea generală (dacă e considerat normal să discuţi lucruri personale) şi bunăstare (care tinde să producă o „privatizare” a emoţiilor şi a comunicării).
Aici e un exemplu clasic din Japonia – unde un videoblogger, „Japan Unfiltered”, spune că în Japonia nu trebuie să dai detalii despre viaţa privată colegilor de servici, căci nimeni nu aşteaptă aşa ceva, şi nu vei primi astfel de informaţii nici în sens invers.
Dar dincolo de acceptarea diferenţelor de mentalităţi, pare să existe şi un adevăr obiectiv: psihologia spune clar că fără comunicare nu poţi ajunge la clarificarea unor probleme. Şi mai ştim că omul a evoluat ca o fiinţă obişnuită cu grupuri mici, în care toţi se cunosc cu toţi. El are nevoie, neapărat, de un grup în care să se deschidă emoţional, în care să comunice liber, să dea şi să primească Mitgefühl, compasiune. Acest lucru este chiar unul din factorii decisivi pentru o viaţă sănătoasă şi lungă, după cum au constatat ”studiile longitudinale” (Harvard, etc.).
Mă veţi întreba – cum se întâmplă atunci că Japonia are atâţia logevivi? Răspunsul e că ei se află adesea în mediul rural (mai ales în sud) unde oamenii se comportă nu mult diferit de ceea ce ştim şi noi de la ţară (din România sau alte locuri europene). Există şi acolo, de ex. în Okinawa (acea „blue zone” a oamenilor care trăiesc peste 100 de ani) obiceiul unor comunităţi rurale în care oamenii se susţin şi se îngrijesc reciproc, în toate sensurile. Acest lucru contrastează extrem cu situaţia cealaltă, tot din Japonia: Kodokushi, bătrânii care mor singuri şi sunt descoperiţi abia după ani de zile, pentru că nimeni nu se întreabă ce se întâmplă cu ei, dacă trăiesc, ce mai fac.
Urbanul, oricât de tentant e prin libertăţile şi ofertele pe care le face individului (viaţa culturală intensă, comerţul…) e şi periculos. El face adesea mai dificile acele grupuri în care avem grijă unii de alţii – ele nu sunt imposibile, dar sunt mai puţin la îndemână, cer mai multă muncă. Un exemplu simplu: Copilul nu poate ieşi în stradă să se joace cu ceilalţi copii din vecini – căci nu e niciun copil pe stradă. E nevoie ca părinţii să-i organizeze ca unui ministru, cu săptămâni înainte, întâlniri cu alţi copii, aflati cine-stie-unde – dar uneori în acelaşi bloc – căci şi aceia au program de ministru, şi nu se potrivesc agendele. Sau e stres mare (la părinţi! nu la copil!) că are copilul peste o săptămână teză la mate, chiar dacă el ar vrea să iasă la joacă. Şi în această clipă o văd trecând prin faţa ferestrei mele, prin peisajul de toamnă cu frunze aurii ale cireşului japonez, pe Pauline, vecina copilei mele, cum trece cu mama ei (o persoană responsabilă, care nu zâmbeşte niciodată), grăbită, către cine ştie ce curs important de călărie. Asta în timp ce copila mea doarme, e ora 10, căci vreau s-o las să doarmă măcar în weekend cât vrea ea, să îi echilibrez un pic stricteţea altor zile de şcoală.
Lasă un răspuns