articole pentru revista Arhitectura (2002-2005)
 
 
articole pentru Arhitext Design (1993-95)
 
 
laconice
 
 
articole pentru Wiener Blätter
 
 
politice - impreuna cu Diana Marian
 
 
articole pentru revista Igloo (2003)
 
 
articole pentru revista Dilema
 
 
articole pentru revista Secolul 21
 
 
articole pentru Liternet
 
 

Să moară și vila vecinului!


- istoria arhitecturii, măsurată cu un instrument românesc -
(publicat in Dilema, septembrie 2003)



Să fi fost și un pic de teribilism în ceea ce i-a împins pe pionierii din toate timpurile să construiască turnuri, mașini zburătoare și tot ce înseamnă desprindere de solul condiției umane? Să fi fost invers: să se fi dat ei mari a posteriori cu ceea ce au realizat din alte porniri, din pasiune pentru cunoaștere? Ce l-a impins pe Raskolnikov să o ucidă pe Aliona Ivanovna? dacă povestea lui s-ar întîmpla astăzi, probabil că știrile ar titra astfel: „Stundent teribilist de la Știinte Politice ucide văduva de 82 de ani a unui director de bancă".

Organul monstro- si enormoreceptor

Teribilismul: asociat, după DEX, cu țicneala. Nimic mai potrivit ca țicneala - căci teribilismul e o creație pur românească. Sau cel puțin așa rezultă din cercetarile mele făcute într-o seară în rețeaua globală (www), cu ajutorul faimosului binoclu (google). Constat astfel că "teribilism" pare să existe doar în românește (sau cel puțin nu există în vreo altă limbă în care se scriu documente internet). Francezii nu substantivizează terrible, cu toate că e evident că ei sunt părinții teribilismului, prin enfant terrible, care a fost preluat identic în engleză, pe la 1850.Google a găsit circa 260 de pagini în care apare cuvîntul teribilism. Am citit primele 70 dintre ele și am încercat să le ordonez pe categorii, în funcție de contextul în care apar. Astfel, avem 6 pagini de știri (ce știri teribile a mai făcut nevasta mea...), 3 pagini rutiere și auto (cît de teribiliști suntem la volanul unui off-road), 6 pagini despre violență, psihologie și arme ("argumentul caporalului, cum că ar fi aruncat grenada din teribilism, nu ține! - spune ministrul de interne Rus"), o pagină despre modă ("trebuie să fim la modă! E normal sau e teribilism?") și, în top, 25 de pagini cu/despre tineret și problemele lui (droguri, satanism, rockeri, chat-forumuri, hackeri și "numărul matricol pe sîn. Vorbind despre tatuaje, teribilism e cuvîntul de ordine"), urmate strîns în top de paginile de cultură, 21 la număr.

Dar nici teribilismul nu mai e ce-a fost. Radu Cosașu notează în Un August pe un bloc de gheață că, „în secolul nostru rezonabil" (...) „devenim rezonabili chiar în domeniul megalomaniei, unde se știe că rezonabilitatea n-are nici un sens". Vasul de colectat lacrimile unui Nero (care, orice s-ar zice, e un incendiator de mare rafinament, un elegant, un dandy al teribilismului de altă dată) este înlocuit azi cu un alt vas, cu recipientul de sticlă (căci recepționează) de pe masuțele noastre de sufragerie, în care Andreea Marin, ca o sirenă într-un glob de vrăjitoare sau într-un acvariu cu pești gupi, stoarce lacrimi în masă, de la un întreg studio și de la întreaga țară privitoare.

Și dacă tot e vorba despre receptoare, românul tranzițional, adică cel de pe la 1820 și pînă hăt, mult după zilele noastre, e înzestrat cu organe speciale. Nu, nu sunt prințesoreceptoare (vezi, pt. detalii, Enciclopedia Zmeilor), ci sunt monstro- și enormoreceptoare. Acel „simț enorm și văz monstruos" pare să definească o întreagă percepție și sensibilitate a unei culturi, căreia singura stea fixă îi e continua transformare, tranziție, morfoză. El transformă totul în comédie, extrage din tragism umor, din seriozitate și profunzime - exuberanță ușoară. Cum altfel ar putea să se întîmple și cu „teribilismul"? dacă teribilul e, la origine, înfricoșător, impunător, terorizant (de la latinul terrere), la noi, el se transformă într-un „-ism" oarecare, alături de postmodernism sau manierism. „-Ismul" îl face capabil să coboare din înălțimile unui zeu atroce între oameni, să devină practicabil de către oricine.

Marile pasiuni

Astfel caragializat, cu iz puternic de superficial și momentan, e greu să ne imaginăm teribilismul pus în legătură cu cea mai durabilă dintre activitățile practice ale omului - construirea. Gustave Eiffel - cu al său turn de 324 m, construit pentru expoziția universală din Paris, 1889 (numit la început de parizieni o movilă de fier-vechi)... Antonelli - arhitectul din Torino, care începe să construiască în 1863, cu multe peripeții, timp de patruzeci de ani, il Mole di Torino, clădire a cărei săgeată urcă progresiv de-a lungul construirii ei de la 67 la 167 de metri și domină întregul oraș (astazi Muzeul cinematografiei)... Mai nou Frank Gehry cu ale sale clădiri ca niște ghemotoace de hîrtie, transpuse la dimensiuni uriașe în falduri de titan strălucitor (muzeul Guggenheim din Bilbao, proiectat pe calculator cu un program al aviației militare, capabil să descrie suprafețe extrem de complexe)... Sunt ei și atîția alții pînă la urmă figuri teribiliste ale istoriei marilor construcții? Istoria clasică este o istorie a puterii, și implicit a gesturilor mari, fie ele constructive sau destructive, fie ele ale unui Hadrian care construieste, sau ale unui Nero, care incendiază. Există totuși o diferență fină: între construcție și distrugere, greutatea gesturilor este hotărîtă de entropie, de măsura dezordinii unui sistem. Cum sistemele tind natural spre dezordine, a distruge nu înseamnă decît a da un bobîrnac naturii, a o ajuta un pic să alunece pe panta ei firească. Meritul unui Nero incendiator, pare de aceea mai degrabă unul psihologic, de depășire a oricărei normalități... Să-ți faci curaj înseamnă uneori mult. În zilele noastre, în loc de incendierea Romei se practică bungee-jumping.

În schimb, a construi, fie și sub impulsul unui moment megaloman sau al unei comenzi economice sau politice, înseamnă tenacitate (împotriva tendinței entropiei către dezordine). Marile pasiuni curăță de teribilism gesturi care altfel ar putea fi grandomane, și le înnobilează, iar munca asiduă de cercetare constituie o asceză anti-teribilistă. Nu-mi pot imagina un inginer Eiffel construind turnul lui numai din teribilism. Teribilismul e apanajul oricărui cabotin, pe cînd arta inginerească a timpurilor moderne e împinsă înainte de o rațiune de tip matematic, și implicit ascetică. Totuși, îngemănarea unei asceze a rațiunii cu pasiunea pentru depășirea oricăror limite impuse de condiția umană rămîne un fenomen straniu, nu numai al timpurilor moderne (fără de care, însă, Dilema și calculatorul pe care scriu nu ar exista!). Poate că nu e altceva decît o epocă a „rațiunii triumfătoare" cu inerentele-i exagerări, așa cum Bizanțul a fost o epocă a Creștinismului triumfător (aceeași îngemănare de asceză și gesturi mari, cu categorice diferențe de spirit). Așa că rămîne întrebarea dacă putem aplica teribilismul românesc unor epoci întregi. Dacă putem privi atît de disprețuitor (căci teribilismul este o categorisire ușoară) secole întregi.

Casa ca o vrajă

Văd teribilism mai degrabă în ceea ce făceam, acum cincisprezece ani, în facultatea de arhitectură din București. Într-o epocă în care Ceaușescu tocmai construia Casa Poporului, arhitectura românească intrase într-o criză profundă. În ciuda faptului ca cîțiva excelenți profesori se refugiaseră în viața universitară pentru a evita contactul cu mediul coroziv al arhitecturii de comandă politică, școala de arhitectură ne educa întru superficialitate și manierism, în loc de consistență a conceptului și modestie a mijloacelor. Cultivarea plastică a studentului începea complet greșit prin pregătirea de admitere, unde, într-un stil al cărui maestru suprem era arhitectul Dinu Patriciu, învăța să imite schițele abile ale colegilor mai talentați. Desenul după natură fusese înlocuit cu manierismul copierii și al epatării. Într-o țară ajunsă în pragul colapsului (care avea să urmeze curand) noi desenam în facultate, teribilist în cel mai autentic și tragic și revoltător sens al cuvîntului, proiecte manieriste, pentru care numai agresivitatea formei mai conta. Înlocuisem cu superficialul cabotin o cumpănire inerentă unei meserii care are, prin însăși natura ei inginerească, nevoie de echilibru și cizelare.

În locul ascezei pe care o implică procesul creator, arhitectul nostru mediu este un „tranziționist" de frunte. Totul este posibil, și cu cît mai epatant, cu atît mai bine. Ușurătatea cu care se hotărăște aspectul unei cladiri, pofta pentru agresiv, pentru volume sofisticate, denotă plăcerea cu care improvizăm o impresie de falsă elaborare. Cu o nepăsare demnă de o cauză donjuanescă desenatorul nostru de case zvîcnește rapid din creion și transpune de pe hîrtie totul direct în beton. Casa devine astfel o înfloritură, o „vrajă" (ca aceea pe care zmeii o folosesc subtil pentru a fecunda cosînzene!). În spatele acestei încercări de a impresiona nu este nimic de găsit, doar acel optimism inconștient, semnul nostru distinctiv, al românilor, și care e în fond... atît de încîntator.

Ceea ce stă astăzi în picioare, în România, nu rezistă unei minime judecăți etice și valorice. Simbolic, arhitectura noastră teribilistă, abia înălțată, cade în fața bunului-simț. Excepțiile sunt rare (și cu atît mai lăudabile).

Totuși, fiecare moment cultural are farmecul lui. Combinația între barocul erotic al desenului și sărăcia și neglijența mijloacelor de punere în operă este probabil un lucru ieșit din comun, care, din perspectivă istorică, poate că va face deliciul acestei epoci în care iubim dramatic și construim sărac. Am vizitat de curînd un cartier de „vile", acele construcții care sunt motive de atîtea scandale de corupție. Ei bine, marea tristețe e că nici măcar cei bogați nu au altceva decît case sărace. Sărac cu duhul desenate și sărac construite. Să fie asta o consolare pentru noi, ceilalți? Că moare și vila vecinului? Aici, teribilismul poate fi aplicat foarte exact și la propriu: gestul hazardat, ba chiar țicneala (vezi sinonimele din DEX) cu care omul își face o vilă și cu care, în aceeași teribilă măsură, arhitectul i-o desenează, au, ca efect tipic oricărui teribilism, invidii, revolta bunului-simț și implicit scandaluri de corupție...

Între San Gimignano si Buzescu

Dar dacă marile construcții ale erei industrializării pot fi considerate teribiliste doar în impulsul prim care a dus la acea asceză inginerească a proiectării lor, ce se întîmplă cu alte exemple din istorie? Apoi, în ce măsură putem spune că tot ce e construit sărac și înflorat, e și urît? Stînd în fața turnurilor masive din piatră (în număr de 72 la origine) cu care au fost dotate pe la anul 1200 casele nobiliare din mica cetate italiană San Gimignano, e greu să ne imaginăm că acele uriașe cubaturi de piatră (cele mai înalte aveau 50m!) au fost strînse la un loc doar din... teribilism. Patricianul își construia, adosat casei, un turn de piatră, în general fără ferestre și de o simplitate geometrică care trăda unicul scop al construcției. Cînd turnul era gata, proprietarul urca nerăbdător zeci de trepte pînă în vîrf (ca în episodul cu pinguinul Chilly Willy și paznicul farului) pentru a constata, de pe platforma de sus (unde cadrul cinematografic se lărgea de la întortocheatele prim-planuri de trepte într-o lentă panoramare), dacă a reușit să construiască mai înalt decît vecinul, sau nu. Privirea lui, într-un lung și arhitectural travelling, scruta defilarea de turnuri ale orașului. Transfocare: San Gimignano (Toscana, 1200) - Buzescu (jud. Teleorman, 2003). Comunitatea de rromi a satului este aproape la fel de faimoasă ca și cea a nobililor italieni cu turn, datorită studiilor recente ale Marianei Celac. În concurența la fel de acerbă ca cea a feudalilor din San Gimignano, familiile bogate ale satului înalță case în vîrful cărora putem citi "Gioni - Mercedes" sau "Gabi - Alfa Romeo", caligrafiat în tabla zincată strălucitoare, între înflorituri de o incredibilă și simpatică lejeritate. În încercarea de a fi sedentar, nomadul pare să-și transpună mobilitatea spațială într-o mobilitate stilistică. Cătălin Berescu vorbește (admirabil) de un "nomadism pe loc". În locul turnurilor masive și golașe din San Gimignano, turlele sclipitoare din Buzescu, ornamentate lăutărește, ingenios și destins, supraetajate și încununate de numele propietarului. Acolo - piatră durabilă dar seacă, aici - materiale perisabile, dar sclipitor-complicate. Ce e teribilist? Aglomerarea pe verticală a unor munți de piatră (care din cînd în cînd se și prăbușeau...)? Aglomerarea "în pagodă" a tablei zincate și altor materiale perisabile în colaje eclectice de ornament trecut prin filtrul bunei-dispoziții locale? Concursul de "cine-i mai înalt" sau cel de "cine-i mai înflorat"? Unde se face trecerea din efemer în etern, de la teribilisme la gesturi culturale sau chiar istorice? Dar ce e istoria dacă nu un șir de teribilități consacrate?

"În asemenea condiții, ce mai poate face megalomanul exigent?" - se întreabă Radu Cosașu în acelasi Un august...- "Mai nimic. Anna Paola intră în catedrala din Milano și înfige cuțitul într-o călugăriță îngenunchiată în fața altarului. Prinsă de poliție, învățătoarea declară fără ocol: "Am vrut să se vorbească despre mine la televiziune!"