articole pentru revista Arhitectura (2002-2005)
 
 
articole pentru Arhitext Design (1993-95)
 
 
laconice
 
 
articole pentru Wiener Blätter
 
 
politice - impreuna cu Diana Marian
 
 
articole pentru revista Igloo (2003)
 
 
articole pentru revista Dilema
 
 
articole pentru revista Secolul 21
 
 
articole pentru Liternet
 
 


Răceală și autentic. Berlinul și Berlinala


16 februarie 2004, din jurnal
(publicat in Dilema Veche si la www.liternet.ro)

Berlin - acest oraş fantastic, fragmentat şi unit, sărac şi opulent, sensibil şi prusac. Un Paris german, cu metrouri la fel de antice, cu poduri vechi metalice, robuste şi grele, prin ale căror structuri forțele statice circulă cu o claritate kantiană.
Am văzut rar Berlinul vara, îl cunosc însă bine iarna, atunci când, în februarie, oraşul e plin de filme noi şi de locuri în care oamenii intră la film, timp de o săptămână, din alte cauze decât pentru a se destinde. În foyerele cinematografelor se simte ceva pasiune, alta decât de obicei. Îmi place să intru în ele, să fac baie de oameni, să mă simt ca pe vremuri, când, copil fiind, eram plimbat de ai mei pe la vernisajele bucureştene. Ceva leagă toţi aceşti oameni care vin să vadă film, stau la cozi lungi în speranţa să mai capete un loc la gruparea de scurt-metraje sau la un film suedez, trăncănesc în pauze şi leagă prietenii între două filme care rulează în două colţuri diferite ale berlinului.

Berlinul e un oras în care poţi iubi. Are suficientă francheţe pentru a-ţi oferi atât libertate cât şi o sensibilitate nedisimulată. Nu e un oraş al politeţurilor şi prăjiturilor, ca Viena. E în schimb un oraş al autenticului. Autentic în sensul german: direct, clar, rațional, uneori prea pragmatic. Mulţi spun despre nemţi că nu au farmec. Că nimic nu te poate incânta la ei. Dar, venind din balcanul, dulcele balcan de-acasă (căci și Viena, orice s-ar spune, nu e decât balcanul germanului!) te încântă și te lasă nostalgic tocmai claritatea aceasta germană, în spatele căreia, în sfârșit, ce încântare, nu se ascunde nimic! Câtă plăcere în a ști că ceea ce tocmai ți se spune este identic cu ceea ce gândește interlocutorul tău! Câtă bucurie în a descoperi că poți iubi claritate și limpezime, nu doar veșnicul mister feminin/masculin! Câtă bucurie în a descoperi că limpezimea este la fel de inefabilă ca și tulburele sudic. Câtă plăcere în a arunca cât-colo tot dicționarul ăla complicat de comunicări non- și para-verbale, de coduri nescrise și infinit-complicate ale comunicării balcanice.
Ele sunt toate ca un sirop greu de baclava, pasionante și adesea creatoare de dependență, și, cu cât traiești mai mult cu ele, cu atât ți-e mai greu să îți imaginezi viața fără ele. Și totuși, totuși se poate și fără baclavale, savarine, torturi și siropuri! Totuși, totuși există și un farmec discret al burgheziei nemțești, al unei țări care a luat în serios tot ce a facut - și în ultimii cincizeci de ani a luat în serios democrația. Venit din balcani, fie și din balcanii vienezi, nu poti să nu te bucuri respirând gerul aspru al unei simplități neînflorite germane. Al unei hărnicii care ascunde, da, paradoxal, și poezie. Un alt fel desigur, decât cel al siropurilor, dar un fel de poezie care e tonică și încrezătoare, nu letargică și infinit-meditativă, oblomovistă.
Nu pot trăi fără farmecul lui Oblomov, dar nu pot să nu iau, din când în când măcar, o baie sănătoasă în apa rece germană, a Berlinului de februarie. Sistemul meu imunitar-mental pare să se revigoreze ca într-o baie cu apă rece luată după saună.

Sălile în care se proiectează filmele Berlinalei sunt diverse: unele în est, altele în vest. Centrul de presă și câteva săli se află la subsolul centrului Sony din Potsdamer Platz, acea clădire pe care tot turistul o știe, îmbrăcată în sticlă, ca o mare arenă a reprezentării fastuoase și superficiale a puterii comerciale a corporației. Curtea interioară este încoronată de o mare umbrelă din fășii de pânză albă. Totul plin de "glamour" dar și de lipsă de conținut. Neclaritatea postmodernului.
Un alt cinematograf se află pe aleea Karl-Marx, probabil unul din cinematografele cele mai elegante ale RDG-ului. Acolo, intenția de "glamour" și reprezentare a unei culturi comunist-triumfaliste pălește sub patina timpului. Totul e trecut, și deci nimic nu mai amenință, tot ce altădată era privit sub unghiul manipulării și amenințării poate fi acum privit cu un zâmbet (amar, trist sau înțelegător). Cinematograful se numește, desigur, "International".

Răceala Berlinului, răceala aceasta paradoxal-fermecătoare am regăsit-o și în două filme nordice: în "Zori de zi" (corespunzând variantei germane a titlului: Morgengrauen) sau "Ce văd când mă întorc" (Om jag vänder mig om), de Björn Runge, Suedia, premiat cu un urs de argint pentru intreaga echipă de actori, și "In mâinile tale" (Forbrydelser) de Annette K. Olesen, Danemarca. Am regasit în aceste filme aceeași perspectivă rece, simplă, autentică asupra sentimentelor umane, ca și cea pe care, cum spuneam mai sus, mi-o inspiră Berlinul. În locul efuziunilor pe care le cunosc atât de bine, în locul siropului și-al baclavalei sentimentale cu care sunt obișnuit în lumea latină (și pe care le iubesc!), cu care sunt atât de familiar, o tratare complet diferita a trairii umane. Fraze simple și scurte, fara inflorituri, care vorbesc despre necesități într-un mod pragmatic și direct; joc al actorilor care amintește de filmele lui Igmar Bergman; un minimalism al tuturor mijloacelor de expresie - imagine, joc, dialog, construcție dramatică - care lasă să transpară mult acolo unde se spune puțin și la obiect. Mai puțin e mai mult.
Titlul suedez (Ce vad cand ma intorc) este semnificativ pentru povestea filmului: regizorul povestește despre oameni înșelați, despre cum este modificată și distrusă viața unui om în spatele lui, fără ca el să bănuiască, despre ce descoperă el atunci când se întoarce și privește în spatele lui. Dar filmul povestește și despre speranța că fiecare om, chiar și cel aproape distrus, are o șansă să înțeleagă, să schimbe cursul vieții. Speranța, înțeleasă în cheie nordică, arată altfel decât speranța în cheie romantic-balcanică sau italiană: numai câteva imagini tăcute, câteva gesturi și zorile gri, în care mașini aleargă pe șosele gri și o femeie aflată în pragul disperării se reculege pe malul unui lac gri-albăstrui, în aerul rece. Generic gri.

Un alt film nordic a fost i scurt-metrajul lui Cristi Puiu. S-a scris deja mult despre el, și despre premiile pe care le-a obținut. Nu insist. Vreau doar să completez că el se înscrie în aceeași gamă de strigăte mute (Cărtărescu) sau de tăceri asurzitoare, în aceeași atmosferă a unui rece nordic i autentic, pe care am găsit-o în Berlin și în filmele lui.
Căldura umană poate, deci, să arate și altfel: rece și autentică.

PS: La ultima proiecție a scurt-metrajului lui Puiu, ne-am așezat în rândul doi. În rest nu mai era nici un loc. Pe scenă tocmai vorbea regizorul, însoțit de o fată. După ce au terminat, au venit și s-au asezat chiar lângă noi. N-am apucat să le vorbesc, au plecat înainte de final. Bănuiesc că alaturi de el stătea Iulia Blaga, e o concluzie pe care o trag citind ultimele articole de la liternet. Astfel, ca și în Ce vad cand ma intorc, firele existențelor se întâlnesc pentru câteva momente, însă fără să se atingă cu adevarat.