articole pentru revista Arhitectura (2002-2005)
 
 
articole pentru Arhitext Design (1993-95)
 
 
laconice
 
 
articole pentru Wiener Blätter
 
 
politice - impreuna cu Diana Marian
 
 
articole pentru revista Igloo (2003)
 
 
articole pentru revista Dilema
 
 
articole pentru revista Secolul 21
 
 
articole pentru Liternet
 
 


Arhitectura vieneza - intre utopie paseista si vizionarism pasional

sau
Cum se hraneste utopia din frigiderul Fram

articol aparut in revista secolul21 numarul 7-8-9/2003, editat in februarie 2004
Multumesc pe aceasta cale doamnei Prof. Dr. Ana Maria Zahariade. Recomandarile dânsei au ajutat esential la conturarea eseurilor mele "vieneze" pentru Secolul 21


motto:
"Acolo, in Kakania (...) exista si ritm, dar nu prea mult ritm. (...) Bineinteles ca pe aceste sosele circulau si automobile, dar nu prea multe! Se pregatea si aici cucerirea vazduhului, dar nu prea intens. De ici de colo mai pleca cate un vapor (...) dar nu prea des. Se practica luxul, dar nici pe departe la nivelul rafinamentului frantuzesc. (...) Chiar si capitala era cu putin mai mica decat celelalte orase mari ale lumii, dar, totusi, cu o idee mai mare decat sunt deobicei metropolele. Iar aceasta tara era administrata intr-un mod luminat, neostentativ, cu tunderea prudenta a tuturor varfurilor, de catre cea mai buna birocratie din Europa, careia nu i se putea reprosa decat o singura eroare: aceea de a considera geniul si spiritul intreprinzator al acestuia (...)drept atitudine impertinenta si aroganta."

(Robert Musil - Kakania)

Vechea capitala de imperiu a trecut prin multe schimbari politice de la disparitia monarhiei si pana astazi. Decorul acestor schimbari insa, arhitectura, a ramas aproape acelasi, cel putin in centrul cetatii. Al doilea razboi mondial a trecut cu putine distrugeri peste ea, in comparatie cu orasele germane. Viena, o inima a Europei, asa cum este ea geografic si asa cum se vrea in pliantele turistice, pastreaza si azi, in mare, acelasi decor ca cel pe care il vedem in fotografiile de epoca reprezentandu-l pe Franz Josef in caleasca regala, trecand pe Ring. Tramvaiele sunt intre timp mai noi, nu dateaza de la 1900, ci de la 1950. Par insa sa se afle aici dintotdeauna, cu podelele lor de lemn catranit si design-ul din vremea primului val de streamline, cam cel din care poveneau si frigiderele noastre Fram. Chiar daca in ultimii ani au aparut si tramvaie noi, al caror design e semnat de firma Porsche, senzatia ca in Viena lucrurile sunt durabile si chiar si tramvaiele imuabile, nu isi pierde cu nimic din intensitate.

Despre spiritul vienez s-a scris si povestit mult. Dupa vremea marii infloriri culturale de fin de siecle (Jahrhundertwende, cum il numesc vienezii), a urmat perioada interbelica a Vienei Rosii, in care triumfalismul arhitecturii socialiste pare sa ascunda bine complexul de tara mica, de imperiu redus la stadiu de mica republica, sau conflictele dramatice dintre conservatori si socialisti. Iar dupa cel de-al doilea razboi mondial o a doua deceptie istorica, o a doua deruta - vremea reconstructiei si a cautarii unei reorientari si a unei eliberari de stilul pseudo-gemanic din arhitectura, cultivat de nazisti. Toate aceste momente se perinda pe fundalul neschimbat al siluetei clasiciste a orasului, definita odata cu constructia Ringului si cu interventiile urbanistice de atunci.

Achleitner si "utopia paseista"

"Conducerea Institutului de Cultura Austriac afirma in anul Domnului 1916: Austria este tara cu cel mai mare viitor, deoarece in trecut ea n-a reusit sa realizeze decat atat de putin" (Robert Musil - Austriacul lui Buridan)

Critica de arhitectura vieneza este reprezentata ilustru de Friedrich Achleitner, poet si eseist, el insusi autor al unui manifest din perioada Arhitecturii Vizionare a anilor saizeci, profesor de teoria arhitecturii la Hochschule für Angewandte Kunst Wien. Documentatia sa despre arhitectura austriaca, stransa de-a lungul a 40 de ani, cea mai completa de acest fel, este acum accesibila publicului, sub denumirea de Arhiva Achleitner (Arhiva arhitecturii austriece de secol XX), in cadrul Centrului de documentare al Architekturzentrum Wien (AZW).

Intre textele sale despre arhitectura vieneza, interesant pentru noi este cel citit in cadrul "Conferintelor vieneze" care a deschis in 1993 seria de prelegeri critice de la AZW, intitulat "Utopia orientata catre trecut: motor al progresului arhitecturii vieneze?".

Conceptul de utopie orientata inapoi (rückwärtsgewandte Utopie), este inventat ca definitie pentru ceea ce el considera a fi un paradox al spiritului vienez: tendinta de a hrani orice miscare noua, chiar si cea mai radicala avantgarda (ca de ex. modernismul lui Adolf Loos), cu pasiunile nerealizate ale trecutului, cu nostalgia istoriei neimplinite. "Pentru ca viitorul e ceva nesigur", spune el, "vienezul se intoarce catre trecutul care exista deja si e astfel mult mai cert, visind sa duca la bun sfirsit planuri si idei ramase nerealizate. Astfel, utopiile lui nu tintesc catre crearea unei lumi a viitorului, ci catre realizarea in viitor a trecutului neimplinit. Utopia se hraneste din si se intoarce catre trecut." Legatura acestei viziuni cu neimplinirile, frustrarile si teama de a iesi dintr-o decenta opresiva care au dominat lumea vieneza inca cu o suta de ani in urma este evidenta.

Teza utopiei in trecut este demonstrata de Achleitner pe baza a sapte exemple, care sunt si sapte monumente de arhitectura vieneza. La fiecare dintre ele subliniaza doua proprietati importante: calitatea utopica si legatura strinsa cu trecutul, care este de fiecare data materia prima din care se plasmuieste utopia. Deasemenea, fiecare din cele sapte monumente dovedeste, in viziunea lui Achleitner, faptul ca "Viena incearca totdeauna cu intirziere sa-si implineasca trecutul".

La Karlskirche, catedrala construita de Fischer von Erlach, barocul se hraneste din trecutul roman si bizantin, intr-o perioada cind imperiul austriac se considera urmas al celui roman. Intrind in biserica, calatorim de fapt din trecutul mitic (intram, intre cele doua replici ale coloanei lui Traian care flancheaza fatada, prin porticul de intrare, preluat de la Panteonul din Roma) catre prezentul baroc (iaintand in biserica, sub cupola eliptica a navei centrale).

Parlamentul, construit de Theophil von Hansen, isi extrage modernitatea din antichitatea greaca. Construit intr-un delicat stil neogrec, el preia astfel simbolica democratiei grecesti si o adapteaza Vienei anilor 1880, capitala a unui imperiu aflat defapt deja in criza profunda. O materializare tirzie a unui ideal.

La Secession, sediul asociatiei artistilor cu acelasi nume, manifest al Jugendstil-ului, Josef Maria Olbrich apeleaza si el la o compozitie cu elemente istorice (volumele arhaizante, simple, de inspiratie egipteana, incoronate de celebra cupola filigrana din frunze aurii) pentru a sintetiza din ele noul stil.

Compozitia bisericii din Steinhof, capodopera a lui Otto Wagner, este, in ciuda modernitatii ei, dominata de principiul universalist al eclectismului secolului 19. Sistemul cupolei duble si elemente compozitionale ale trecutului clasicist, sunt turnate in forme noi, prefigurind functionalismul.

Casa din Michaelerplatz, de Adolf Loos, celebra pentru avantgardismul ei care a infruntat spiritul conservator al vremii, se bazeaza totusi pe compozitia palatului biedermeier vienez. Loos extrage modernul din trecut. Daca registrul superior al cladirii era inacceptabil, prin lipsa decoratiei, pentru conservatori, partea de jos ii scandaliza pe avangardisti prin clasicismul ei. Adaptarea cladirii la zona prin ritmul ferestrelor si prin compozitia registrului inferior, dovedesc ca Loos era un modern de tip vienez, preocupat de trecut, in comparatie cu un Corbusier radical, gata sa darime centrul Parisului (vezi proiectul Plan Voisin).

Locuintele colective din anii '20 construite de socialistii aflati atunci la putere (un exemplu cunoscut este Karl Marx Hof de Karl Ehn) sint un fel de "Palat-castel-de-locuit" si sint o forma de reprezentare a puterii noii clase dominante. Chiar daca programul care statea la baza constructiei lui Karl Marx Hof (fondul comunal al locuintelor ieftine") a reprezentat la vremea lui (si el continua sa existe si azi, de peste 75 de ani) una din cele mai bine puse la punct aplicari ale principiilor de etica sociala si de redistribuire echitabila a veniturilor, totusi planul de palat, cu curte de onoare si portale, gestica imperiala, toate nu au nimic in comun cu realitatea sociala, cu locuitorii proletari ai cladirii. Utopia modernitatii hranindu-se din trecut.

Casa Haas (Hans Hollein, 1990) incearca sa reactioneze la dihotomia si istoricitatea zonei in care se afla. "Utopia orientata spre trecut" se manifesta aici intr-un eclectism postmodern care coleaza vechi simboluri si semne ale unei zone care este si periferie (a Vindobonei romane) si centru (al cetatii medievale si al orasului modern).

"Modul iritant de a insista asupra faptului ca prezentul nu este decit trecut adunat la un loc" a fost dominant si in discutiile legate de noul complex al Muzeului de arta Moderna (Museumsquartier, MQ) proiectat de Ortner & Ortner, dupa un mare concurs international, in imediata apropiere a muzeului de arta clasica, Kunsthistorisches Museum, in cadrul complexului Hofburg - fostul palat imperial. O majoritate conservatoare condusa de partidul libertatii al lui Jörg Haider si de Kronenzeitung (ziarul bulevardier cu monopol in mass-media scrisa austriaca) s-a impotrivit ani de zile executarii proiectului, care, cu curajoasele sale volume, ar leza, dupa ei, vecinatatea istorica. Pe de alta parte, avangardistii sperau in intregirea vechiului ansamblu (ramas neterminat in secolul XIX) prin noul proiect. Si aici, aceeasi nostalgie. Mai mult, notez acum ca ansamblul MQ, realizat si inaugurat abia in 2001 (la 10 ani de la concursul de arhitectura) nu a facut decat sa confirme teza utopiei paseiste: in locul unor volume de sticla, deschise si extrovertite, compuse asimetric si neregulat in cadrul incintei baroce, s-au realizat doua cladiri complet opace, pozitionate simetric, care refuza comunicarea cu un exterior strain si ostil artei moderne pe care acum o gazduiesc. Simetria compozitiei clasice pastreaza doar la nivel de detaliu acele asimetrii care o inrudesc cu proiectul radical de inceput. Si MQ s-a hranit din "utopii" intoarse spre trecutul care azi e prezent.

Cu toate ca timp de cativa ani a parut sa ramana doar un proiect pe hartie, iata ca, dupa zece ani de batalii politice, culturale si de mass-media, MQ a devenit realitate. In Viena exista un scepticism fata de sistemele inchise. Rezistent, ca un mare clopot asezat peste istoria orasului, el pare sa relativizeze si sa inghita toate sistemele si revolutiile, sa niveleze iesirile din ritm. MQ e astazi un nou simbol arhitectural al Vienei (inaugurat in 2001/ partial inca in constructie), ascuns insa aproape invizibil in dosul unor fatade baroce ale fostelor grajdiuri imperiale si construit dupa un model care dateaza din anii 1970 (Centre Pompidou, Paris, 1971-77), deci si el o realizare tarzie, ca si altadata Palatul Schönbrunn (1695-1711), o replica a Versailles-ului (1668-1682), adecvata conditiilor vieneze si spiritului habsburgic. Diferenta necesara de a recupera handicapul fata de francezi, a fost de 24 de ani in cazul Austriei secolului XX si aproape identica - de 29 de ani - in cazul Imperiului Habsburgic al secolul XVIII. Si atunci si acum, Austria a reusit sa recupereze abia in secolul urmator! (XXI fata de XX, respectiv XVIII fata de XVII!)

Feuerstein si "arhitectura vizionara" a vienei postbelice

Günther Feuerstein defineste prin "arhitectura vizionara" o miscare protestatara, antifunctionalista, care se intinde peste treizeci de ani, incepand cu sfarsitul anilor cincizeci. In ea se aglutineaza nu numai arhitecti, ci si pictori celebri ca Hundertwasser sau Arnulf Rainer, scriitori si asa-numitii Aktionisten. Mixtura complicata a Vienei a dat nastere astfel unor manifeste artistice celebre, forma devenita clasica, de la Hundertwasser pana la Coop Himmelblau, de afirmare programatica a existentei ca artist in spatiul cultural vienez.

Chiar daca cu titlu de manifest, scrierile respective nu implicau neaparat un rationalism intrinsec (de obicei) unui program si unei doctrine. Ele se misca, ca tot ce tine de acest spatiu vienez, intre persiflare pesimista si protest vizionar, intre constructie rationala a unui program si dispret pentru tot ce e programatic. Opunandu-se deobicei unui pragmatism functionalist care domina arhitectura de dupa razboi a Austriei, ele propun solutii fanteziste de iesire din criza si amesteca pamfletul, poezia si uneori chiar umorul involuntar cu o analiza sistematica a situatiei.

Un exemplu plin de farmec si perfect-vienez este acest fragment din Verschimmelungsmanifest, al lui Fritz Hundertwasser:


Criminala mai este si utilizarea riglei in arhitectura, care, asa cum e usor de demonstrat, poate fi privita ca un instrument al descompunerii trinitatii arhitecturale dintre arhitect-zidar-locuitor.

Deja a purta cu sine o linie dreapta ar trebui, cel putin din punct de vedere moral, sa fie interzis. Rigla este simbolul noului analfabetism. Rigla este simptomul noii boli a descompunerii.

Traim azi intr-un haos al liniilor drepte, intr-o jungla a liniilor drepte. Cine nu crede acest lucru, acela sa-si dea silinta sa numere liniile drepte care il inconjoara, si o sa inteleaga. Caci el n-o sa ispraveasca niciodata.

Pe o lama de ras am numarat 546 de linii drepte. Prin legatura cu o a doua lama de ras (...) rezulta 1090 de linii drepte, si daca punem la socoteala si ambalajul, rezulta cam 3000 de linii drepte.

Pana nu demult, posesia liniilor drepte era un privilegiu al regilor, al celor bogati si al celor destepti. Astazi, fiecare tembel are milioane de linii drepte in buzunar.

Aceasta jungla de linii drepte care ne cuprinde tot mai mult ca pe niste detinuti in inchisoare, trebuie defrisata. (...)

Fiecare arhitectura la care au jucat un rol rigla sau compasul - fie si numai pentru o singura secunda si fie si numai in gand - trebuie parasita.

Linia dreapta este fara de Dumnezeu si imorala. Linia dreapta nu este o linie creatoare, ci una reproductiva. In ea locuieste nu atat Dumnezeu si spiritul omului, cat furnica-maselor, comoda si descreierata.



Catre un nou biedermeier?

Dupa nelinistile si avangarda protestatara a anilor 1950-1990, descrise de Feuerstein, dupa momentul 1968 si dupa pesimismul plin de umor al inceputului anilor 1990, arhitectura si lumea artei par sa-si fi regasit, intr-un fel, normalitatea sau echilibrul, sa se fi impacat cu situatia noua a lumii vieneze, aparuta la 1918 si, iata, depasita abia dupa 60 de ani. Generatia tanara de arhitecti ofera arhitectura de calitate care nu se mai opune, nu mai protesteaza, nu mai priveste revoltata trecutul si nu mai incearca sa scandalizeze, asa cum o faceau actionistii anilor ’60, dezbracandu-se in fata domului Sf. Stefan sau lasand, tot acolo, sa li se pipaie sanii de catre trecatori, la adapostul unei cutii negre. Arhitectii generatiei noi, ca Baumschlager & Eberle (birou de arhitectura cotat pe locul 20 in topul international, se afla... in Lochau, un orasel-port cu 987 de case, pe malul lacului Constanta) isi pun probleme de ecologie, de solutii sociale sau de sublimare eleganta a limbajului formal. Casele lor tip "zero energie" cu sisteme simple si elegante de economie a energiei nu mai sunt niste experimente, ci proiecte de serie, cu o arhitectura noua, care sugereaza modestie si sensibilitate. Arhitectura pare mult mai putin angajata astazi in zona politica, de modelare militanta a societatii, si si-a regasit un loc firesc in cadrul culturii austriece. Nu e vorba de o retragere infranta, ci de o regasire a normalitatii si o recunoastere a meritelor.

Locul radicalitatii, a protestelor provocatoare l-a luat comunicarea cu societatea, iar la interfata aceasta se afla azi Centru de Arhitectura Viena (Architekturzentrum Wien) fondat in 1993 de orasul Viena, cu intentia de a prezenta arhitectura dupa modelul artelor, si de a discuta problemele arhitecturii intr-un cadru neutru. Ceea ce a inceput improvizat, cu putine fonduri si cu un grup de idealisti in jurul lui Dietmar Steiner, a devenit intre timp institutia de referinta a domeniului, un centru cu expozitii lunare, prelegeri saptamanale si excursii de arhitectura duminicale si cea mai vasta colectie de periodice de arhitectura din spatiul central-european.

Comunicarea cu societatea se face azi de pe pozitii dominate de sensibilitate si modestie, cel putin acolo unde triumfalismul global nu a inghitit arhitectul pentru a-l transforma intr-un croitor de vesminte pentru constructii si un copywriter de publicitate sub forma construita. Chiar daca traditia impusa de vizionarismul anilor postbelici este una a formelor simple, specifice avangardelor secolului XX, arhitectura contemporana pare sa accepte, la nivel de inspiratie si subtext, nostalgia traditiei habsburgice. La arhitectii pe care i-am cunoscut, indiferent de limbajul formal adoptat, exista aproape totdeauna o referire si o raportare la spatiile orasului vechi (fie ele eclectice sau baroce, biedermeier sau jugendstil) la forme si imagini vechi, care par sa aiba un rol important in "subconstientul arhitectural" colectiv.

Arhitectura contemporana pare astfel sa prefigureze un nou biedermaier, unul in sensul pozitiv al cuvantului, in care constructia, casa, sunt dominate de un laconism poetic si modest. Dealtfel biedermeier pare sa fie unul din conceptele cu care se identifica cultura austriaca, fie atunci cand isi cauta o identitate prin contrast cu cultura germana, fie cand isi critica pesimist realitatile sociale, folosind bieder si kleinkariert ca pe niste injurii la adresa celor care continua sa se opuna ideii de avangarda, de revolutie, de efervescenta transformatoare.

Si daca Biedermeierul inceputului de secol XIX a fost in Viena o epoca a unei intoarceri nu numai catre clasicismul grecesc, al faimoasei mobile - eleganta dar modesta - ea a fost si o perioada a obsesiei echilibrului si firescului. Acel moment social si cultural pare sa fi fost originea pasiunii vieneze pentru echilibru, un tel pe cat de nobil, pe atat de periculos. Uneori, echilibrarea uniforma, prea matematica, prea atenta la discontinuitati si prea pasionata de curatenie, practicata de Viena, duce la o anulare a umanului, la un echilibru perfect, dar lipsit de orice specific, un Gleichgewicht ohne Eigenschaften. Nimic nu e acolo, cum spune si Musil, prea mult, prea putin, prea mare, prea mic. Anularea lui prea pare sa fie si anularea esteticii, anularea unui univers imperfect dar uman, singurul care pare demn de a fi trait.

Este arhitectura de astazi, revenita intr-un fel, la normal si firesc, o expresie a aceluiasi spirit recurent in istoria Vienei, pe care Musil il numea "taierea prevazatoare a varfurilor", a acelui echilibru fara insusiri? Sau poate ca, anuntate de arhitectura, mai mult decat de o literatura astazi la fel de nelinistita ca totdeauna (sa ne gandim numai la Pianista lui Elfriede Jelinek - ecranizat de curand de Haneke), un echilinbru fecund si o normalitate solara - poate chiar trecerea peste marea criza - isi pregatesc sosirea?