articole pentru revista Arhitectura (2002-2005)
 
 
articole pentru Arhitext Design (1993-95)
 
 
laconice
 
 
articole pentru Wiener Blätter
 
 
politice - impreuna cu Diana Marian
 
 
articole pentru revista Igloo (2003)
 
 
articole pentru revista Dilema
 
 
articole pentru revista Secolul 21
 
 
articole pentru Liternet
 
 



In Diaspora Provincia est



Horia Marinescu


Dilema Veche, Nr. 238 / 4 septembrie 2008





Străinătatea pare să solarizeze o națiune. Adică să-i mărească la maximum contrastele. Nu găsești provincialism mai trist decît în diaspora unei națiuni, alăturat celor mai noi curente, tot ale ei. Parcă dispare media aceea indiferentă, majoritară în societatea-mamă, și diaspora devine un sat în care se duc lupte între cei înțepeniți în canoane diverse și cei neîmpăcați nici cu canoanele, nici cu țara-mumă, nici cu țara-gazdă, nici cu inerția acestei lumi în general.

Ce e foarte trist e că, pînă la apariția ICR (odată cu debarcarea foștilor comuniști de la guvernare), centrele culturale ale României din străinătate aveau ca vizitatori, în proporție de 90%, acea provincială și tristă parte a diasporei românești. Centrele culturale, sub trista egidă a unui Minister de Externe cel mai adesea înțepenit în mentalități ale „epocii de aur“, nu se adresau practic lumii întregi, vienezilor, newyorkezilor sau berlinezilor, ci doar românilor care trăiau acolo. Și nu oricărui român: celor mai retrograzi, inculți, derizorii și triști dintre ei. Nu le fac o vină lor, publicului de atunci. Ci acelor centre culturale. Activitatea lor era una incestuală: expoziții ale clubului de fotografi amatori „Nufărul“ din cîte un mic orășel românesc erau „vernisate“ de cîte un blazat atașat cultural, venit în străinătate cu speranța să-și poată cumpăra, după cîțiva ani, măcar niște anvelope noi pentru vechea lui Skoda, din proasta diurnă plătită de statul român. Totul se întîmpla în fața unui public veșnic același, format din 30-40 de imigranți români de vîrsta a treia, credincioși acelor pseudovalori naționalist-comuniste care le fuseseră instilate în aceleași centre culturale, însă înainte de 1989. Moștenirea culturală creată de generația infamă a și astăzi veșnic activului Adrian Păunescu trăia în acea iradiere tristă, falsă și împăiată a pseudoculturii române din străinătate. În timp ce atașatul cultural citea pomelnicul deschiderii expoziției, doamnele în vîrstă se conversau, comic și ilogic cam ca un personaj din Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu cîte un student rătăcit pe-acolo. Unu-doi străini autentici erau de obicei prezenți, și ei clienți permanenți, reprezentînd aceeași secțiune socială comic-tristă, doar că a țării-gazdă. Cei tineri, după ce treceau o dată, de două ori prin centrele culturale, își luau cîmpii, lucru hotărît fiindcă tot ceea ce amintea de România, în acea emigrație, era siropos, prăfuit și deprimant. Și ce ar fi putut vedea în expozițiile acelea? Cu rare excepții, centrele culturale prezentau o imagine veridică a celui mai trist diletantism românesc: artiști puși pe lista expozanților de către cunoscuții lor din Ministerul de Externe, cu o artă de calitate îndoielnică, transformînd de obicei sala de expoziție într-un fel de cramă cu specific românesc, în care, la vernisaj, primeai pișcoturi de șampanie alături de sărmăluțe și mămăligă, în timp ce pe pereți atîrnau pseudoicoane, ștergare și pictură diletantă. Conversațiile siderante completau armonios tabloul general.


ÎNTRE CRAMA CULTURALĂ ȘI ARTA CARE DESCHIDE MINȚI

Pe acest fundal, noua instituție a ICR a venit în străinătate ca o extraordinară eliberare, odată cu dispariția de la guvernarea din țară a foștilor comuniști și corupți notorii (care, să nu uităm!, erau, cultural vorbind, reprezentanții mediocrității românești). Chiar dacă revoluția nu s-a încheiat, și ICR ar mai putea îmbunătăți multe lucruri, e limpede că centrele culturale românești au intrat în firesc și normalitate. Nu mai e rușinos să mergi acolo și nu te mai simți ca în Balul pompierilor.

Nu numai că un popor își merită conducătorii (frază de graffiti care trona, în anii ’90, pe mulți pereți din centrul Bucureștiului), dar își merită și culturnicii: dacă încă îi iubim pe cei ca Adrian Păunescu, atunci merităm niște crame cu specific românesc, în loc de sedii ale Institutului Cultural Român din străinătate (și viceversa). Propun o astfel de acțiune ICR-ului din New York: „Arta românească pentru nostalgici: seară de cramă cu portrete ale foștilor conducători. Recital din Adrian Păunescu și melodii de la Cenaclul Flacăra“. În felul acesta, editorii ziarului New York Magazin vor fi satisfăcuți, vor urma cronici elogioase, preluate imediat de mass-media românească.

Cred, de aceea, că arta contestatară a tinerilor n-a mers destul de departe. Am fi avut nevoie, da, de penisuri (univoce de data aceasta) în expoziții, cît mai realiste și cît mai uriașe, dacă ele ar fi ajutat să se spargă și ultimii furunculi de după 1989, în care s-a acumulat atîta puroi uman. Nu poți schimba mentalitățile unei societăți prin mîngîieri pe creștet, înțelegătoare, a unor pensionari de serviciu ca Adrian Păunescu, vinovați de atîtea crime culturale. Le poți schimba prin luptă deschisă, prin afirmarea de poziții radicale. Prin obligarea celor mai conservatoare forțe să iasă la rampă, să spună ce gîndesc, pentru a se discredita de la sine. Nu sîntem singurii cu astfel de probleme: în Austria, extrema dreaptă (uneori prezentă în Parlament) aplică expresii ca „murdăritori de cuib“ artiștilor și scriitorilor celor mai faimoși ai ultimilor 30 de ani, care au îndrăznit să pună sub semnul întrebării comoditatea călduță și stupidă a unei societăți înțepenite. Iar generația acționiștilor din anii ’70 a scandalizat Viena cu cele mai trăsnite acțiuni publice, dar a eliberat-o, în același timp, de fantomele unor valori călduțe.

Cred în forța de regenerare inerentă oricărei societăți întinerite, inclusiv a celei românești, dincolo de pesimismul nostru al tututor, și cred în faptul că tinerii oricărei țări au intuiția necesară pentru a distinge între conservarea unor canoane false și promovarea unei arte care să deschidă minți. Ce înseamnă arta autentică, ce înseamnă rolul ei formator pentru generațiile noi e o dezbatere de principiu care poate fi găsită în cărți și în alte locuri, și nu cred că e cazul să explic.


SENSURI NOI PENTRU SIMBOLURI VECHI


Ce ar trebui să prezentăm lumii, la ICR, în New York sau Berlin? Există doar două criterii, valabile în arta tuturor timpurilor, de la Ghilgameș la Atomic Fairy: Calitate și Autenticitate. Dacă acestor două criterii le corespunde arta clasică românească sau artiști care reprezintă curente mai puțin noi, sînt convins că ICR le va expune. Dacă acelorași criterii le corespund tinerii care au expus de curînd la New York, e la fel de justificată invitarea lor de către ICRNY.

Trăim o epocă în care, ca niciodată, conștientizăm valoarea și modul de funcționare al sistemelor libere, autoregulative. Cultura nu face nici ea excepție: într-o societate în care, dincolo de ideologii și crezuri politice, s-a constatat pragmatic că autoreglementarea funcționează cel mai bine (economie de piață versus economie centralizată), este evident că trebuie să ne promovăm cultura ca pe un organism viu, și nu ca pe un fluture uscat și friabil, prins cu un bold în insectar. Organismele vii presupun eșecuri și reorientări, încercări libere de cele mai diverse tipuri. Animată de o toleranță pentru poziții individuale (neignorînd, desigur, valorile cardinale ale eticii), societatea ar trebui să privească cu pasiune experimentele de orice fel ale artei contemporane românești. Arta e singurul fenomen care exprimă sufletul nostru de astăzi, complex și multifațetat, într-un moment istoric în care, plimbîndu-ne prin mall-uri și stînd la televizor, nu mai acordăm nici măcar un minut pe zi culturii.

În același timp, ICR are datoria majoră de a crea o imagine culturală nouă (și mai ales veridică și autentică!) a României de astăzi (așa cum e ea!). Imaginea culturală a României în lume e încă aproape inexistentă astăzi și se află la un firav început. Gîndiți-vă un pic doar la următorul scenariu: cum ar fi ca expozițiile de artă americană la București să fie cu pălării de cowboy desuete, cu coruri de băieței care cînt㠄Oh, Suzanna“ și cu fotografii ale clubului de amatori Sweet Prairie of Texas? Îmi amintesc de expoziția americană de artă pop din anii ’70, din București, cu Rauschenberg și Warhol, care, cu toate că încă eram copil, mi-a schimbat radical percepția despre artă, dar și despre America, știută pînă atunci doar din western-uri.


America înseamnă și cowboys, așa cum România va însemna totdeauna și călușarii.
Însă fără o artă vie, care să fie un dialog particularizat cu întrebările și tendințele majore ale lumii, ICR nu ar putea crea o imagine autentică a României. Aștept mai multe expoziții curajoase și vii, chiar cu riscul ca ele să nu aibă o valoare perenă. Însă o cultură este răspunsul unei generații, formată de o anumită tradiție și un anumit trecut, la întrebările de astăzi ale lumii. Nu este (doar) un insectar de elemente cardinale din trecut, privite idolatru. Cred că ceea ce distinge România de astăzi de România comunistă de alaltăieri este degustarea și experimentarea (uneori inconștientă, dar aproape totdeauna fermecătoare) a libertății. Amprenta culturii românești de azi este o mixtură de înțelepciune a generației formate în privațiunile comunismului și de ludic-curajoasă preluare a ei de către o generație foarte tînără, într-o cheie nouă, solară (rebuturile culturale ale comunismului au dispărut de mult din scenă, supraviețuiesc doar în Parlament). Ele dou㠖 generația înțelepților și generația eliberaților – formează un tot dinamic și cu adevărat special – cred eu – în peisajul lumii. Dacă nu ar fi așa, nu am fi avut anul trecut un Cannes românesc. Cred că ICR procedează bine că nu face alegeri formale, ci de esență. Ceea ce poate fi România nu este nici icoana pe sticlă, nici ia populară, nici valorile clasice sau moderne ale unei culturi desigur foarte bogate. Ceea ce poate fi România pentru străinătate este o stare de spirit, un mod particular de a înțelege și de a simți lumea. El nu e legat de o formă anume, de Rapsodia Română sau de simboluri ale unui naționalism de secol XIX, prelungit caricatural în anii ceaușismului. Cînd simbolurile se golesc de conținut, ele trebuie reumplute cu sensuri noi, vii, contemporane. Simbolurile trăiesc prin re-umplere cu viață, nu prin împăiere.

Horia Marinescu este arhitect. Din 1991, este stabilit la Viena.